BluePink XHost |
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
Sursa: http://www.isabelavs.go.ro
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa”
Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l
voiam şi care salvează întregul, pentru că prelungeşte
şi ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura
şi interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada
Mântuleasa ar putea pătrunde în ţară /…/, text pe care, sunt
sigur, foarte puţini îl vor înţelege în adânc (subl. lui
Mircea Eliade, Jurnal, 4 şi 5.nov.1967).
Faimosul Mircea
Eliade, ales în 1966 membru al Academiei Americane de Arte şi
Ştiinţe (1), îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten
de-al său bucovinean - poetul şi romancierul Vasile Posteucă (2)
- să nu cumva să-l sărbătorească la împlinirea celor
60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie
cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foşti
anchetatori ai temniţelor politice comuniste, experţi în lichidarea
creaţiilor culturale româneşti împreună cu creatorii acestora]
atât aşteaptă: să găsească un pretext ca să-i
îngoape de vii pe amândoi (v. 27 martie 1967 în corespondenţa dintre
Mircea Eliade şi Vasile Posteucă publicată de Ion Filipciuc în
rev. “Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). În toamna aceluiaşi an,
recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru
revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în
mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de
doisprezece ani. El consemnează că a reluat manuscrisul ultimului
text literar redactat în 1955, când încă era “liber” de servituţi
profesionale, probabil pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea
nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago (M.E., Jurnal,
28 octombrie 1967).
În L’epreuve
du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978), este
inserată o discuţie (3) în marginea acestei cărţi,
considerată de critica europeană drept una dintre capodoperele
literare ale scriitorului Mircea Eliade. De aici aflăm părerea
hermeneutului creatiilor folclorice cu privire la “universul nesecat al
vechilor poveşti care ne încântă mereu”.
In Le vieil
Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează ar fi în
primul rând “faptul că Fărâmă se face ascultat”, că
“cititorul, ca de altfel şi poliţia, este sedus, fascinat”(Mircea
Eliade, Încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1990, p.155) de poveştile concrescute una din alta, ca în 1001 de
nopţi.
Sensibil la
tragedia românilor ajunşi după 23 august 1944 să fie
martirizaţi cu sutele de mii prin puşcăriile politice şi în
lagărele de muncă forţată, Eliade sublimează “teroarea
istoriei” în pagini de literatură filozofică la care ştia bine că
nu mulţi vor avea acces (4). Căci literatura poate deveni o
“cale de cunoaştere”, când ajunge a “mânui verbul în toată amploarea
lui, şi nu numai o parte din el, specializată într-un sector sau
altul al cunoaşterii” (cf. Vintilă Horia, Despre numele exact al
lucrurilor, in Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 21/1984, p.129).
Mircea Eliade
(din 1970 membru al Academiei Britanice, din 1973 al Academiei Austriece iar
din 1975 membru al Academiei Belgiene), în conversaţia sa cu Rocquet, l-a
îndemnat pe acesta să rezume subiectul romanului său (5),
foarte citit în occident, fiind tradus în germană şi olandeză
fără schimbarea titlului, cum s-a întâmplat cu traducerea
franceză şi cu unele traduceri în alte limbi.
În Franţa,
volumul Pe strada Mântuleasa fusese mediatizat de Marcel Brion (membru
al Academiei Franceze), care l-a prezentat la televiziune, însuşi autorul
volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) fiind
onorat în 1976 la Sorbona cu titlul de “Doctor honoris causa”. In 1977, anul apariţiei
traducerii franceze a romanului eliadesc tocmai îi fusese decernat lui Eliade
Premiul Academiei Franceze pentru Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, în 1978 conferindu-i-se şi înalta distincţie a
Legiunii de Onoare.
Ca si în Noaptea
de Sânziene (în traducere franceză tipărit în 1956 cu titlul
neinspirat schimbat în “Pădurea interzisă”, cum apare şi în
portugheză în 1963), şi în romanul Pe strada Mântuleasa –
publicat în româneşte cu vreo nouă ani înainte de apariţia sa la
Gallimard-, întâmplările se succed aidoma avalanşei de nenorociri din
ţara sa captivă după Cortina de Fier:
Teroarea
poliţiei politice, în România aflată sub “ocupaţie
bolşevică” (apud. Vasile Băncilă), se declanşa din
senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. Era
suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând acelaşi nume
(6).
S-ar putea ca
tocmai arestarea şi anchetarea fostului director de şcoală
(numit semnificativ Fărâmă) ca urmare a acestui banal qui pro quo,
să-i fi făcut pe traducătorii francezi si englezi să
modifice titlul în “Bătrânul şi ofiţerul”. Ei nu
şi-au dat seama că prin schimbarea de titlu se deplasează în mod
neinspirat accentul asupra timpului istoric într-o scriere
literar-filozofică, în care timpul istoric şi monştrii pe care
i-a făcut posibili aveau o importanţă cu totul secundară.
Interesant este
că o eroare cumva similară face şi Vintilă Horia. Cu toate
că el sesizase - în scrierile literare ale prietenului său care-i
trimisese în 1955 manuscrisul Nopţii de Sânziene îndată ce l-a
terminat -, “apariţia politicului transpus pe altă dimensiune” (V.H).
Romancierul Vintilă Horia (1915- 1992) i-a reproşat lui Mircea Eliade
că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, crezând că
modelul personajului Ana Vogel ar fi fost Ana Pauker, cea care pusese la cale
“Experimentul Piteşti” şi care, prin “filiera NKVD”, a scăpat de
judecată datorită prieteniei sale cu Stalin şi cu Molotov (v.
Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în Romania,
Bucuresti, 1998, p.59).
În opina marelui
romancier stabilit în Spania, agenta Ana Pauker care a orchestrat decimarea
românilor trimişi cu milioanele după gratii (v. Monumentul
victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene Bourg) ar fi
fost din familia “monştrilor celor mai limitaţi la ură şi
distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (v.
scrisoarea lui Vintilă Horia către M. Eliade din 23 ian. 1969). La
data când făcea aceste observaţii, laureatul Premiului Goncourt al
Academiei Franceze nu avea de unde să ştie părerea lui Mircea
Eliade:
Filozoful
religiilor scrisese limpede şi hotărât că Ana Vogel, personaj
“prea uman” pentru funcţia de anchetator, nu are corespondent în realitate
(v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol. Europa, Asia, America…Corespondenţă, vol.I, A-H, p.368-369). Dacă
anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, -mai adaugă el -, atunci
autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele
trăsături caracteristice sinistrei figuri politice. Or, pentru reabilitarea Anei Pauker, al
cărui portret tronează şi azi la loc de cinste în clădirea
Ministerului de Externe, s-a zbătut agentul sovietic Leon Tismăneanu
la finele deceniului cinci al secolului trecut. Dar eforturi în acest sens sînt
vizibile şi în cripto-comunismul de după 1990, prin prezentarea Anei
Pauker la emisiunea TVR2 “Femei celebre” (v. Aristide Ionescu, Se
încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul
României, în rev. “Origini/Romanian
roots”, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90).
În ce-l
priveşte pe Mircea Eliade, cu delimitările sale clar formulate, el
lasă o singură posibilitate pentru înţelegerea personajului
nefiresc de uman în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana
Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum scrie
însuşi filozoful religiilor: un semn menit să ilustreze
“scepticismul, cruzimea şi încrederea oarbă în automatizare,
statistică şi tehnologie”(v. M. Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967).
Puterea
comunistă descifrează poveştile lui Fărâmă în cifru politic,
aşa cum aveau să descifreze după 1990 cripto-comuniştii
filozofia lui Noica (7), sau chiar scrierile literare şi
ştiinţifice eliadeşti (8). Cei care deţin puterea
“sînt incapabili să-şi închipuie că ar putea exista un sens în
afara câmpului lor politic” îi spunea Mircea Eliade lui Rocquet (v. M. Eliade, Încercarea
labirintului, 1990, p.155). Şi ceea ce le depăşeşte
închipuirea este, fără îndoială, tocmai substanţa
scrierilor literare eliadeşti, este caierul din care se torc fascinantele
istorii povestite de Fărâmă, istorii ce-l au drept personaj si pe el,
pe povestitorul povestit într-un straniu roman cu sfârşit criptic. Mitologia
“raţionalistă” a terorismului ideologic şi post-ideologic este
“mitologia oamenilor înarmaţi” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri
ştiinţifice în materie de tortură psihică şi
fizică, ţinând morţiş să interpreteze în cheie
politică “ceea ce depăşeşte cu mult” cadrul ei strâmt. Demonismul puterii comuniste, care după
23 august 1944 a dispus schingiuirea şi uciderea după gratii a sute
de mii de români nevinovaţi (9), ignoră în mod voit omul ca
om.
Drept primă
şi cea mai însemnată consecinţă a unei asemenea viziuni
deformate asupra umanităţii, nu numai omului devenit sursă de
contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile
până dispar cu totul, dar si deţinătorilor puterii,
anchetatorilor de tipul Anei Vogel.
Când Mircea
Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe
Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale
din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nici o aluzie”
la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate. Călăii
din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizaţi, fiind
considerati unelte. Dar şi cei care deţin controlul asupra unei lumi
modelate astfel încât să reflecte dispreţul lor faţă de
individualitatea umană pe care nici n-o înţeleg şi nici nu vor
s-o înţeleagă, s-au auto-mutilat. Ieşiţi în afara tiparelor
omenescului, ei au devenit nişte creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală.
In excelenta sa
carte despre Eliade, Petru Ursache desprinde un citat din prima ediţie a Noptii
de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidenţiază sterilitatea
contactului permanent cu istoria aflată prin ştirile difuzate de
mass-media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să
fie descoperit” (v. P. Ursache, Camera Sambo, 2008, p. 113).
Ana Vogel nu are,
pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total
lipsită de individualitate. Este o funcţie într-un stat
poliţienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate. Într-o
atare lume, contactul cu istoria aflată prin mas-media nu este doar
permanent. E chiar obligatoriu.
După cum
bine se ştie, omul îşi dobândeşte individualizarea sa prin
spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin şi mai de
neînţeles pentru o Ana Vogel, ahtiată după salariile mari
oferite anchetatorilor de statul poliţienesc menţinut prin teroare. Individualizat
în romanul eliadesc este doar bătrânul director de şcoală care,
şi după treizeci de ani, încă mai încerca să dezlege
misterul unor dispariţii din planul lumii fizice. El este copil şi
bătrân în acelaşi timp, este cel prin care renaşte memoria (M.
Eliade, Incercarea labirintului, p.156).
Si întrucât doar
prin Fărâmă lumea se re-vrăjeşte, revelându-se cititorului
poveştilor sale aspecte nebănuite ale existenţei, putem
presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadeşti ar
fi “drumul” sau “calea” către omul
care dintotdeauna şi-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus,
să ajungă: PE STRADA
MÂNTULEASA. Lumea anchetatorilor este lăsată în urmă de “fărâma”
de om preocupat de esenţele care ţin de miezul de
divinitate din sinea fiecăruia.
In opinia lui
Mircea Eliade, acest roman ar fi “o parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă
- care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăţi, a
micşora prin fărâmiţare pentru a ajunge la “miez”
(esenţă) - este “fragmentul” care “va supravieţui când cei
puternici vor cădea” (Mircea Eliade, Incercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 156).
În anul în
care a terminat de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” i-a
publicat un text despre poetul, dramaturgul şi eseistul Dan Botta
(1907-1958). Din acest text decupăm în încheiere următorul fragment:
Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine
sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alţi câţiva,
printre care mă număram) că dacă o cultură îşi
revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică,
într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi
acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii
în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o
circulaţie universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe” (v. Mircea Eliade, Fragment
pentru Dan Botta, în vol. Impotriva deznădejdii. Publicistica
exilului, Bucuresti, 1992, p.242).
Note şi
consideraţii marginale
Autor: Isabela
Vasiliu-Scraba